Iată că, la nici câteva săptămâni după ce-am decis să-mi dezactivez contul de Facebook, mă regăsesc în ipostaza de a-mi revizui hotărârea. Și nu pentru puțin lucru. Vreau să relatez experiențele mele, care nu au fost deloc neînsemnate, ca pacient în cadrul sistemului medical, atât de stat cât și privat, în țara noastră dragă și minunată cu alaiul ei de flori.
Aceasta nu va fi o poveste scurtă. Va fi, poate, cea mai lungă postare a mea, cu siguranță de până acum, și pe care o previzionez eu în viitorul apropiat.
Aceasta nu va fi o poveste veselă, darămite cu final fericit. Pentru că, odată bolnav, vindecarea nu survine miraculos și nici nu poate fi definitivă atunci când diagnosticul este parțial, iar tratamentul insuficient. Și cel mai mult, într-o afecțiune, oricare ar fi ea, doare birocrația. Și nepăsarea, și ruga, și vânzoleala, alergătura după hârtii și hârtiuțe stipulate în legi, reglementări și programe necunoscute, toate menite să-l țină pe pacient la limita vindecării. Curios este că, în pofida acestui lucru, ne sunt reglementate, prin rație lunară, anuală, numărul de vizite la medic, zile de concedii de boală, de trimiteri la specialiști, etc. Iar dacă, duamne ferește, duamne, ai atins limita superioară, ești catalogat drept paria, un ipohondru. Dar nimeni, nimeni!, nu se întreabă oare de ce este necesar să mergem la 10(zece) specialiști pe lună, care ne spun 10(zece) lucruri diferite, ale căror tratamente se ciocnesc iremediabil tărtăcuță-n tărtăcuță. Răspunsul nu este câtuși de puțin simplu, nimic nu se trasează în doar alb și negru, iar tocmai din pricina atâtor nuanțe de gri, nimeni nu își asumă nicio responsabilitate. ”Sistemul, bată-l vina!” Clasic mon cher, zicala nu se demodează. Iar, gândindu-mă la rece, sistemul de sănătate nu-i așa un subiect sexi despre care să vorbești când ieși cu gașca seara în centrul vechi. Apoi doar pensionarii se îmbolnăvesc domle! Și ăia-s pe moarte oricum, mâncători de pensie, trântori pe spinarea clasei tinere muncitoare! Ce nu știu, însă, puștii ăștia din centrul vechi este că, în viață, în oricare moment al ei, există doar două căi de ieșire, simultan sau separat: doctorul și/ sau popa. De multe ori și în loc de sau. În momentul actual, diferențele dinte cele două le pot enumera pe degetele de la o mână, dar, indiferent, principala asemănare este că niciunul din aceștia nu te poate ajuta cu adevărat.
Legăturile mele cu sistemul medical au debutat, mai strâns, în urmă cu un an de zile, însă n-am de gând aici, acum, să înșir toate pățaniile, cum am ajuns în toiul nopții la urgențe și spitalul era închis cu lacătul, funcțional de altfel, cum, în prima mea de zi spitalizare, doamna care stătea în patul de lângă al meu, atât de aproape că ne puteam lua în brațe noaptea pe neve, și-a revărsat toată fierea dumisale pe mine și peste toate lucrurile mele, cum am repetat aceeași analiză de cel puțin 10(zece) ori și abia a 11-a oară a fost ilustrată corespunzător, în ciuda simptomelor mele mai mult decât evidente, așa deci, cum ziceam, n-am de gând să înșiruiesc, pentru că aș publica nuvela aventurile pacientului necunoscut, și nu aceasta mi-este intenția, cel puțin nu încă.
Vreau să revin, ceva mai devreme săptămâna aceasta, la începutul lui atât de friguros-însorit-parșiv Octombrie 2016.
Acum, eu gândesc c-ar fi două variante, ori am dormit eu dezvelită, că deh (ăștia care rânjiți acum, vă știu eu care sunteți), ori bătrânețile fizice m-au ajuns în sfârșit din urmă, în pas cu vârsta mea psihologică. Anii pe Terra îi declar irelevanți, nuli și neaveniți, se văd oricum clar și răspicat pe FB. Cert este că, într-o goană nebunească contra timp și resurse în care mă aflam, sistemul meu central nervos s-a supărat că-l suprasolicitam cu îndârjire, și arăta semne de indignare, iar, pentru că n-ar fi fost suficient deja, printr-o extorsiune a unor degajamente care s-a produs într-o mișcare de rotație completă în jurul axului propriu al trunchiului, am înțepenit. La propriu. Am înțepenit în uimire, indignare și durere, deopotrivă. Ei bine, și nimic nu te poate pregăti pentru momentul în care simți că-ți fuge pământul de sub picioare, neputincios fiind să-l oprești.
Sistemul medical privat, din fericire, nu m-a lăsat la greu. Mai greu a fost drumul până acolo, dar odată ajunsă, m-a drogat bine de tot să nu-mi mai pot simți nici gândurile. Fac o paranteză, dacă aș fi știut că e atât de ieftin și la îndemâna oricui, n-aș mai fi insistat așa de tare cu o excursie în Amsterdam. Două zile am stat la orizontală, cu mintea-n colțuri. Ador tot ce se termină-n ”calm”, ”calmin”, ”nal” sau ”fen”. Sunt fanul lor nr. 1. Somnolența și starea de confuzie iau loc realității și te simți plutind până când trebuie să te miști în oricare direcție. Regreți în șoaptă decizia și te redresezi rapid cu lecția învățată. A 3-a zi începi să te dezmeticești și să cauți să iei măsuri pentru că mai e un singur pas până la dependență. Îți faci deci curaj și, în pofida durerilor, te scălămbăi nefiresc ieșind să înfrunți lumea.
Orice bolnav are nevoie de cel puțin un om sănătos care să înfrunte sistemul pentru el. Altmiteri, e pierdut.
Faci cunoștință atunci cu ce uitaseși deunăzi că există, realitatea înconjurătoare.
Deci, to do list, avem nevoie de: adeverință, bilet trimitere prin casa de sănătate, card de sănătate, foaie de recomandare. Toate pentru recuperare medicală, astfel încât tratamentul și procedurile să fie decontate prin casa de asigurări, altfel costurile pentru suferinzi sunt cât salariul pe-o lună pentru câteva ședințe de terapie. Și, pe listă, mai includem o vizită la medic pentru prescriere tratament medicamentos care să nu ne facă totuși incapabili de a exista în contemporan. Planul pare în esență simplu, nu? Fals! Noua rețetă de droguri e la fel de scumpă ca și prima, doar ca nu are niciun efect, nici măcar cel de nirvana, iar toate documentele de care avem nevoie nu pot fi emise fără cardul de sănătate prin mirobolantul sistem informatic centralizat al sănătății întregi, mai puțin mintale, sistem căzut la pământ, mort în păpușoi de două zile, iar cardul nostru de sănătate pare să-i fi urmat calea căci nu este de găsit nicăieri în sertărașele bine organizate alfabetic ale dispensarului. După ore pierdute în șir căutând ba acasă, ba pe drumuri tocmai până în celălalt capăt al Bucureștiului, certuri pe la ghișee cu doamne și domnișoare plictisite de mine, de viață, aflu cu stupoare că în tot acest răstimp se afla în posesia corespunzătoare a medicului de familie. Înapoi deci la dispensar, din nordul Bucureștiului în Militari, la capătul pământului, în chinurile facerii, cu droguri legale la bord, dar victorioasă în suflet, pregătită psihic că următoarea zi voi avea dis-de-dimineață, la îndemână toate documentele necesare pentru începerea programului de recuperare și-mi voi putea relua liniștită firul normal vieții.
Și se făcu ziuă. Ceasul sună fix 7:00, mă înarmez cu toate dovezile, hârtiile, pozele și plec încrezătoare în forțele proprii, de data asta pe viu, fără alterări de stări dubioase, pentru a evita experiența zilei precedente când navigam în trafic, sub influență, nava mea spațială. La 9:00 ajung, aștept cu nerăbdare să mi se strige numele. Într-un final, la aproape o oră distanță, aud ”Enache”, sar ca din gură de șarpe ”Prezent!”. Consultul pare că merge de minune, mă bucuram nespus, mai puțin când mi se invalidează biletul de trimitere. ”Noi nu lucrăm cu Casa Ilfov, doar cu CASMB. Deci nu e bun biletul dvs.” Mi-a căzut cerul în cap și toate planurile mi-au fost zădărnicite. ”Dar, totuși, casele, între ele, nu se pot regla?” am întrebat pe un ton timid, aproape răgușit de emoție. ”Din păcate nu”, mi s-a răspuns, ”Mai nou e nebunie aici cu casele și peste tot cu sistemul, și nu se mai permite”. Buuun, aveam deci două opțiuni, ori făceam rost de trimitere în ziua respectivă, ori plăteam integral costul.
Privat vs. De stat. Who will win in the end?
Suspans și teroare mă cuprindeau, uitasem și de dureri, și de ce venisem și de tot. Mă lecuisem complet, nu îmi mai trebuia nimic. Plecând de acolo, reușesc să mă recompun și încep treaba din cele două direcții, repede sun la privat pentru programare la primul doctor specialist, să-l numim Specialistul #1 care ar putea emite trimitere către recuperare și, apoi, la medicul de familie pentru a obține, și-acu fiți atenți, o trimitere către medicul specialist de stat, să-i zicem Specialistul #2, pentru trimitere către medicul de recuperare. Piesă! Trimitere de trimitere, și-altfel nu-i mai zic. Mă lovesc de veșnicul refuz din cauze multiple de timp, de loc, de mod, că domn doctor are plin de programări și că poate să mă ajute cu trimiterea către Specialistul #2 abia săptămâna viitoare. Mă înverzesc, mă înroșesc, curcubeul aromelor Skittles, plâng, mă vait, mă rog, mă umilesc și totul pentru o hârtiuță A5, de culoare roz.
Fug, așadar, de la clinica de recuperare în cealaltă parte a Bucureștiului să prind programarea la privat, la Specialistul #1, unde aflu cu stupoare că nu lucrează cu nicio casă de sănătate și că nu mă poate ajuta, dar îmi dă totuși sfaturi prețioase legate de tratament pe care le observasem și eu cu o zi în urmă, dar, poate nu le găseam o explicație medicală. Aparent, ultimul drog prescris nu își putea face efectul pentru că luat în combinație cu un altul pe care eram din pricina unei alte afecțiuni, se anulau reciproc. Specialistul #1 are sentimente, totuși, se simte vinovat că nu mă poate ajuta, deși eu mă tângui, și se oferă să-mi caute în sistem un altul care ar fi legat de CASMB. Prima dată disponibilă în sistem pentru consult la acest nou specialist, ghicim împreună?... 27 Octombrie! Nici n-am clipit la auzul acestei date, deja, veștile bune păreau că ma ocolesc.
Între timp, fug să iau adeverința de la locul de muncă, trec pe la cabinetul Specialistului #2 să verific programul de consultații și, minune, se aliniază planetele și în favoarea mea, era de după masă, apoi mă îndrept cu toate speranțele și un pachet de cafea către medicul de familie. Rugile mi-au fost ascultate, sistemul se resuscitase brusc, doctorul cumva reușise să se elibereze din strânsoarea miilor de pacienți și-mi promite absolutul.
Era ora 14:30 când pășesc sfioasă să ridic biletul promis, aștept cu sufletul la gură printre puzderia de copiii bolnavi în prag de toamnă. Nici nu mai băgam de seamă că mă țineam de pereți, de foame, de sete, de oboseală, de durere. După o doză și vreo 30 de minute, fug, din nou, în centrul Bucureștiului din Militari la Specialistul #2 înarmată cu un speech de-aș fi putut câștiga alegerile prezidențiale, plicul alb și un zâmbet oareșce strâmb, pastilat. Mă primește cu brațele deschise, la 17:00, transpir, îi spun povestea, mă agit, mă calmează, îmi oferă în cele din urmă biletul de aur și simt, în acel moment, triumful suprem, sunt Dumnezeul lor, și simt cum lumina mă luminează numai pe mine, iar restul e tăcere.
Fug degrabă în cealaltă parte de București, la Doi Cocoși, către centrul de recuperare, să prind încă orele de funcționare și să predau satisfăcută biletul de trimitere din sudoarea frunții mele obținut. Mă întâmpină acolo fericiți, eu și mai fericită, reluăm discuțiile din punctul în care le lăsasem cu mai bine de 8(opt) ore în urmă de alergătură. Plec de-acolo împlinită.
Decid să mă recompensez cu o binemeritată cafea. De-aia buna la pahar de la dozator. Deși n-am voie cafea. Dar, la naiba! Am înfrânt! Merit să-mi fie rău.
Sorb din cafea cu poftă. Mestec încet o stafidă. Stai... cum, ce? Nu există stafide în cafea... Scuip. O muscă... Era o muscă!!
Astăzi... astăzi am mestecat o muscă în cafea.
